La prima vedere, conversația lui Avraam cu Dumnezeu din Geneza 18 poate părea una dintre cele mai ciudate povești din Scriptură. Avraam tocmindu-se cu Dumnezeu pentru distrugerea Sodomei — și Dumnezeu negociind termenii judecății cu un simplu om? Este o poveste pe care nu aș fi fost niciodată suficient de îndrăzneață să o inventez.
Totuși, reflectând, sugerez că această scenă (ca toată Scriptura) este profitabilă pentru instruirea în dreptate, în special în domeniul rugăciunii. O numesc „rugăciune” pentru că rugăciunea înseamnă a vorbi cu Dumnezeu și asta este ceea ce face Avraam (deși spre deosebire de majoritatea rugăciunilor, Dumnezeu este prezent fizic pentru conversație). Rugăciunea lui Avraam are cel puțin patru caracteristici pe care le-am putea include mai mult în rugcăiunile noastre.
1. Specificitatea
Avraam s-ar fi putut ruga: „Doamne, să presupunem că sunt mai mulți oameni drepți acolo. Poate o mână.” Dar nu. El îi dă lui Dumnezeu numere exacte — „Să presupunem că sunt cincizeci . . . patruzeci și cinci . . . patruzeci . . . treizeci . . . douăzeci . . . zece.”
Îmi amintește de George Müller, sfântul din secolul al XIX-lea renumit pentru că a construit orfelinate. În loc de cereri vagi precum „Tată, te rog să ai grijă de nevoile noastre”, rugăciunile lui Müller tindeau să sune mai mult ca „Tată, avem nevoie de 110 pâini și 75 de perechi de pantofi – până mâine dimineață”. O dată, el naviga spre America pentru o cruciadă de predicare, iar nava a rămas blocată într-o ceață densă, amenințănd să-i deraieze întregul tur de predicare. Potrivit căpitanului, Müller a îngenuncheat și s-a rugat: „Doamne, dacă este în concordanță cu voința Ta, te rog să îndepărtezi această ceață în cinci minute”. El ar fi putut spune: „Doamne, te rog să îndepărtezi această ceață cât mai curând posibil.” Dar, din moment ce a crezut că cinci minute erau perfect posibile pentru Atotputernicul, s-a gândit că poate să fie precis în rugăcine. De ce nu?
Sunt reticent să mă rog în mod specific, pentru că atunci ar fi clar că, dacă Dumnezeu nu mi-ar răspunde – aș arăta ca un învins în fața căpitanului navei, sau aș fi dezamăgit în privat. Este adevărat că, dacă ne rugăm doar rugăciuni neclare, cu noroc, este mult mai puțin probabil să fim dezamăgiți. Apoi, din nou, este mai probabil să ne întrebăm dacă ceea ce s-a întâmplat mai târziu a fost un răspuns la rugăciunea noastră. Partea inversă a evitării dezamăgirii este că ratăm și încurajarea pe care Müller a experimentat atunci când ceața s-a ridicat în cinci minute (și asta s-a întâmplat).
În mod similar, Sodoma nu este cruțată. Dar când dispare în fum, Avraam poate cel puțin să tragă concluzia: „Incredibil! Nu erau nici măcar 10 oameni drepți!” pentru că rugăciunea lui fusese atât de specifică.
2. Compasiunea
De multe ori suntem gata să respingemcr o biserică sau o organizație altfel bună din cauza câtorva mere stricate din ea. Dar Avraam este exact opusul – el îi cere lui Dumnezeu să cruțe un întreg oraș de mere rele de dragul câtorva mere bune din el.
Astfel, inima lui Avraam este o reflectare a inimii lui Dumnezeu. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care amână ziua judecății pentru că „nu dorește ca nimeni să piară, ci toți să ajungă la pocăință” (2 Petru 3:9). El este un Dumnezeu care spune: „Am vreo plăcere în moartea celor răi… . . și nu mai degrabă să se întoarcă de la calea lui și să trăiască? . . . Nu-mi place moartea nimănui, zice Domnul DUMNEZEU; deci întoarce-te și trăiește” (Ezechiel 18:23, 32).
Rugându-se astfel, Avraam își iubește dușmanii și este bun cu cei nerecunoscători și răi (Luca 6:35). Este genul de rugăciune pe care suntem chemați să o imităm ca sarea pământului. Poate că motivul pentru care Dumnezeu nu a distrus încă Statele Unite este pentru că, cu toate greșelile ei, există mult mai mult de 10 oameni drepți în granițele ei – oameni care se roagă ca Avraam. Dacă da, să ne crească tribul.
3. Importunitatea
Nu, nu am scris greșit asta. Acesta este un vechi cuvânt King James care înseamnă „persistență, mai ales până la supărare sau intruziune”. Nu sugerez că Domnul a fost de fapt enervat pe Avraam. Totuși, este greu să citești acest schimb fără să te gândești, Uau, tipul ăsta are tupeu. Dumnezeu spune da și, în loc să fie recunoscător sau mulțumit, el ia ca pe o încurajare să continue să ceară.
Aproape că se simte ireverențios – cam ca atunci când Daniel se roagă: „Doamne, ascultă; Doamne, iartă. Doamne, fii atent și acționează” (Dan. 9:19). Sau când psalmistul zice: „Doamne, strig la Tine. Te rog grabeste-te . . .” (Ps. 141:1, NLT).
Dacă ai auzit pe cineva rugându-se aceste cuvinte (și nu ți-ai dat seama că sunt din Biblie), ai fi tentat să îl mustri. Și totuși aceste rugăciuni sunt menite să ne servească drept modele.
Este ca acea pildă despre tipul care bate cu insistență la ușa prietenului său noaptea târziu, cerându-i trei pâini. Isus spune că „din cauza insistenței [celui care bate]” (KJV; „obrăznicie”, ESV) prietenul „se va ridica și îi va da tot ce are nevoie” (Luca 11:8; cf. 18:5). Diferența este că, în timp ce acel om refuză să accepte nu ca răspuns, Avraam refuză să accepte da ca răspuns.
Și totuși Dumnezeu nu este jignit. El vrea să „ne rugăm mereu și să nu ne pierdem inima” (18:1). Uneori nu avem pentru că nu cerem (Iacov 4:2). Alteori avem puțin pentru că renunțăm prea repede.
Dacă Avraam s-ar fi oprit la 50 de persoane, ar fi plecat cu o promisiune de 50. Poate că singurul lucru mai frapant decât perseverența nerușinată a lui Avraam este dorința lui Dumnezeu de a continua să-i îndeplinească cererile. După cum spune Henry,
Necesaritatea pe care o folosesc credincioșii în adresările lor către Dumnezeu este de așa natură încât, dacă ar avea de-a face cu un om ca ei, nu ar putea decât să se teamă că s-ar supăra pe ei. Dar cel cu care avem de-a face este Dumnezeu și nu omul; și, [oricât] ar părea, [el] nu este cu adevărat supărat pe rugăciunile celor drepți (Ps. 80:4), căci ele sunt desfătarea lui (Prov. 15:8), și este mulțumit când oamenii se luptă cu El.
Deci să învățăm să luptăm.
4. Evlavie
Oricât de îndrăzneață sună toată această poveste, nu poți rata smerenia lui Avraam. El nu îi spune lui Dumnezeu: „Dacă distrugi Sodoma, nu voi mai fi prietenul tău”. În schimb, întregul său discurs este presărat cu afirmații precum „Iată, m-am angajat să vorbesc Domnului, nu sunt decât țărână și cenuşă” (Geneza 18:27). Sau din nou: „O, Domnul să nu se mânie și voi vorbi” (v. 30, 32). El nu crede că Dumnezeu este sensibil, ci că Dumnezeu este un mare Rege, iar Avraam știe că depășește limitele familiarității.
Și noi trebuie să fim precauți. Dacă îi vom cere lui Dumnezeu „te rog să te grăbești” așa cum a făcut psalmistul sau să „ne acorde atenție” așa cum a făcut Daniel, trebuie să ne amintim și cine suntem și cu cine vorbim. Trebuie să fim suficient de îndrăzneți pentru a fi specifici și să continuăm să insistăm chiar și atunci când el spune da. Dar trebuie să avem și atitudinea care spune ceva de genul:
Doamne, ce știu? Sunt doar praf si cenusa. Nu sunt sfătuitorul tău și nu încerc să-ți spun ce să faci. Îți spun ce vreau pentru că mă inviți să aduc cererile mele. Doamne, ești atotînțelept – ceea ce decizi în cele din urmă să faci cu Sodoma este treaba ta – dar dacă mă întrebi ce vreau, asta este ceea ce vreau.
Deci, să nu presupunem că știm întotdeauna cum trebuie să sune rugăciunea. Să lăsăm ca pasaje ca acesta să ne apasă în inimile și să depășească limitele practicii noastre curente.
