Schimbarea este cel mai profund vis al inimii umane. Cu toții ne dorim să devenim altcineva. Este și marea promisiune a evangheliei: că Isus face toate lucrurile noi.
Pe măsură ce anul acesta dispare, și începe un nou an, întreaga lume se lasă prinsă în visul schimbării. Într-un fel, acest lucru este minunat. Există un har comun într-un calendar care ne oferă regulat oportunități de a reconsidera modul în care trăim. Freamătul rezoluțiilor făcute în această perioadă a anului ne amintește că tânjim cu adevărat să fim înnoiți.
Dar există și o parte întunecată. Ne risipim dorința răscumpărătoare de a fi făcuți noi pe rezoluții care nu au puterea să ne schimbe. În această săptămână, mulți dintre noi vor face rezoluții ambițioase și cuprinzătoare; și în mai puțin de o lună, amneza noastră colectivă se va instala. Speranțele noastre vor fi discret abandonate, iar remarcabila noastră capacitate de a uita va fi singurul lucru care ne va salva de rușinea întregii situații.
Așadar, iată o provocare pentru anul viitor: Nu face rezoluții—formează obiceiuri.
Spre deosebire de rezoluții, noi chiar devenim obiceiurile noastre. Nu există vieți schimbate în afara obiceiurilor schimbate. Și dacă vrem să ne schimbăm cu adevărat, trebuie să privim lucid spre ce ne conduc obiceiurile noastre.
Puterea obiceiurilor
Obiceiurile ne formează, pentru că ele sunt mici liturghii de închinare.
Gândește-te la asta. Un obicei este ceva ce faci iar și iar fără să-ți dai seama. Ne trezim și scrolăm pe Instagram. Oprim la semafor și verificăm mesajele. Primim un e-mail de lucru controversat și, în loc să-l rezolvăm, citim știrile ca să ne distragem atenția.
S-ar putea să fim vag iritați de aceste lucruri, dar probabil nu le considerăm profund formative. Ne înșelăm amarnic.
Spre deosebire de rezoluții, devenim cu adevărat ceea ce sunt obiceiurile noastre.
La rădăcina fiecărei astfel de mici liturghii se află o căutare a ceva fundamental—ochii noștri caută în fotografii o viziune a vieții bune; la semafor simțim nevoia unei conexiuni cu un alt om; în momentele dificile de la muncă realizăm că preferăm să ne amorțim cu distrageri decât să înfruntăm durerea vieții însăși.
Oamenii au fost făcuți să se închine, așa că nu putem înceta să ne închinăm. Niciodată. Și sub fiecare dintre aceste momente minuscule, ordinare și extraordinar de puternice se află un obicei de închinare. Într-o lume în care noi obiceiuri tehnologice apar în fiecare aspect al vieții noastre, a nu face nimic este de fapt a face ceva extraordinar. Înseamnă să te supui unei ordini moderne ciudate și deformate de închinare.
Aceasta ne pune în fața unei probleme: Dacă vrem să fim formați în dragostea lui Dumnezeu și a aproapelui, trebuie să ne asumăm controlul asupra obiceiurilor noastre.
Problemă modernă, soluție veche
De milenii, comunitățile de creștini s-au angajat în tipare comune de obiceiuri pentru a rezista formării în obiceiuri culturale și pentru a îmbrățișa formarea în dragostea lui Dumnezeu și a aproapelui. Această practică are diverse nume și forme, dar în contextul monastic aceste programe comune de obiceiuri erau uneori numite „regulă de viață”.
Unii consideră aceste practici legaliste. Este de înțeles, pentru că, dacă am încerca să urmărim obiceiuri pentru a câștiga dragostea lui Dumnezeu, ar fi legalism. Dar când suntem atât de încântați de dragostea lui Dumnezeu încât decidem să ne ordonăm fiecare aspect al vieții în consecință—acesta este pur și simplu un răspuns la frumusețea Mântuitorului nostru. Obiceiurile înaintea iubirii sunt legalism. Dar iubirea înaintea obiceiurilor este logica harului.
Ceea ce este fascinant în momentul nostru modern este că deja adoptăm semi-conștient o nouă regulă de viață. Dar această regulă de viață nu este concepută de cei care se preocupă de formarea noastră în imaginea lui Hristos—ci de companii care vor să ne atragă atenția și să o vândă agenților de publicitate. A nu face nimic înseamnă a adopta o regulă de viață concurentă, care încearcă să te facă să crezi că ești iubit pentru ceea ce cumperi, postezi, citești, realizezi sau gândești. A nu face nimic înseamnă a te supune unei reguli de viață care încearcă să te convingă să renunți la frumusețea evangheliei.
Trebuie să ne trezim urgent. Există o cale mai bună, iar aceasta constă în a crea o regulă de viață care folosește obiceiuri obișnuite pentru a ne forma în evanghelie.
Adoptă o regulă comună de viață
„Regula de viață” este un model comunitar de patru obiceiuri zilnice și patru săptămânale, concepute pentru a contracara haosul vieții noastre tehnologice moderne. Este menită să fie practicată cu alți oameni și este concepută să orienteze viața obișnuită spre dragostea lui Dumnezeu și a aproapelui.
Poți citi mai multe despre aceste obiceiuri pe site-ul web. Există obiceiuri zilnice, cum ar fi citirea Scripturii înainte de a verifica telefonul și oprirea telefonului pentru o oră de prezență reală alături de ceilalți. Există, de asemenea, obiceiuri săptămânale, cum ar fi sabatul (ziua de odihnă) și urmărirea conversațiilor intenționate cu prietenii.
Aceste obiceiuri sunt menite să perturbe tiparele de formare culturală care ne încadrează în prezent viața și să introducă obiceiuri care ne îndreaptă spre comunitate, prezență și o credință mai profundă în evanghelie.
Așadar, iată provocarea: Nu face nicio rezoluție în acest an. În schimb, găsește câțiva prieteni din biserică sau din grupul tău mic, descarcă ghidul de pe site și petrece primele 31 de zile din ianuarie încercând câteva dintre obiceiurile din „Regula de viață”.
https://www.thegospelcoalition.org/article/make-habits-not-resolutions/
